Povestile lui Mitran, ep. 50: Casa de modă Venus

Cristian Ţopescu mi-a spus într-o seară, la radio Sport Total, prin noiembrie 2008, că şi el fusese, în copilărie, venusist. Şi asta pentru că tatăl său, Felix Ţopescu, era un venusist adevărat, înainte de a fi fost ofiţerul de cavalerie eminent de mai târziu, participant la Olimpiada de la Berlin, din 1936, cu echipa de hipism.

Mă-ntorc la generic şi la tablou. Caut povestea echipei născute în zodia Racului, în aceeaşi zi cu mine – 5 iulie. Eram, ca toată Europa civilizată, în „La Belle Epoque” – anii cei mai frumoşi, se zice, din întreaga istorie a continentului. Se fabricau, la început de secol, automobile de serie, teatrele erau o explozie artistică greu de măsurat, din insulă britanicii exportau studenţi, piloţi şi echipe de fotbal care deveneau la rândul lor insule în ţările de adopţie.

Primul război mondial induce o stare de şoc teribilă peste toate aceste artificii şi bagă Europa în transă. România, neutră graţie clasei politice, amână cu doi ani intrarea în infern. În vara lui 1915, cum spuneam, într-un Bucureşti în care încă se mergea la teatru şi la hipodrom, la Casa Capşa şi la revistă – ieşirea prin Sărindar! –, pe 5 iulie, lumea bună din cartierul Buzeşti (Eminescu locuise acolo câţiva ani, prin 1881-83, când lucra la ziarul „Timpul”) până spre Griviţa află vestea: au echipă de fotbal, aşa, ca Manchester United ori ca Arsenal, în Insulă!

I s-a spus Venus, pentru că lui Alexandru Elădescu, fondator şi viitor preşedinte, i s-a părut prea populară varianta autohtonă – Luceafărul! În jurul echipei în negru se strâng oameni cu bani şi în 1919, imediat după doliul războiului, Venus cucereşte „Cupa Jean Luca Niculescu”, prin primăvară, apoi în toamnă „Cupa Harwester” – singurele competiţii de fotbal organizate la noi. Apoi primul, în 1920, din seria celor opt titluri. 1921, 1929, 1932, 1934, 1937, 1939 şi ultimul în 1940, înainte de intrarea în al doilea război.

Poate că atunci a fost cel mai bine în ţară, poate că atunci a fost cel mai frumos fotbal. Cert este că în toţi acei ani a fost o luptă între Bucureşti şi Timişoara, între Venus, Juventus, Rapid, Unirea Tricolor de o parte, lovindu-se însă mai rău şi mai ales între ele, şi Chinezul şi apoi Ripensia pentru supremaţia Timişoarei.

Venus era însă emblema. Cea mai iubită echipă a României ajunsese astfel pentru că era elegantă, nobilă, aristocratică. În 1935, pe terenul ei din parcul Ştirbei (lângă Opera de azi), pe malul Dâmboviţei, se instalează prima nocturnă din ţară, sute de becuri, înşirate pe zeci de fire, traversând pe deasupra, desigur, terenul. Preşedintele Alexandru Elădescu îşi tăiase o pădure întreagă şi construise în 1931 un stadion de 15.000 de locuri, cu cabinete medicale şi vestiare moderne, totul în lemn, cu stâlpi de beton armat! Când peste tot în ţară se juca pe zgură, Venus juca pe singurul teren gazonat ca în Anglia.

Venus, a cărei galerie condusă de celebrul George Chibrit învăţase să cânte ca pe „Old Trafford”, strângea titluri, suporteri, glorie, dar mai ales vedete. În 22 septembrie 1935, arena ei găzduieşte primul cuplaj din istorie, Unirea Tricolor cu Amefa Arad şi Rapid cu Crişana Oradea.

Momentul de cruce se petrece însă în ianuarie 1936, când cel mai puternic om din ţară, mâna dreaptă a regelui Carol al II-lea, funestul general Gabriel Marinescu, cere şi obţine preşedinţia Venusului. Cercul negru cu steaua albă în 8 colţuri intra într-o altă zodie. Emblema aristocraţiei devenea semnul forţei.