Povestile lui Mitran, ep. 58: Uniforme de caporali

Deci: e 9 septembrie, peste câteva zile încep cursurile la Universitatea chiar Craiova, e cald şi tata se întâlneşte iar cu prietenii lui, cu Popa, inginer, ca şi el, dar fost aviator şi cu Ricu, omorât după Revoluţie, în Algeria, de un commando fundamentalist, pus să îngenuncheze în faţa autobuzului cu care venea de pe şantier (era inginer petrolist sau geolog, parcă) şi împuşcat în cap. Şi aruncat în şanţ.

Suntem patru când coborâm treptele în Ştefan cel Mare, dar ocolim arena mare, a lui Dinamo, pentru că Securitatea îi construise Victoriei un stadion în miniatură în spate, spre velodrom. Se dăduse ordin de către generalul Nuţă, adjunct al ministrului Postelnicu şi şef al Miliţiei pe ţară şi de către colonelul Marin Bărbulescu şi, într-o săptămână, stadionul celor de la Progresul (tribunele plus o peluză) devenise al Victoriei.

Ce vremuri! Generalul Constantin Nuţă, cel doborât la Revoluţie cu elicopterul (se pare asasinat comandat de generalul Militaru) şi colonelul Bărbulescu, zis şi nea Mărin, şeful Miliţiei Capitalei. Şi noi patru, alături de vreo două mii de olteni veniţi să-şi apere echipa.

Cine era însă Victoria? Înfiinţată în 1949 de către „organele noastre de Securitate”, vorba lui Marin Preda, avea să fie un fel de Dinamo B, un soi de râmă a ligilor inferioare, până în ’85, când cuplul ofiţeresc de care am amintit o împinge în „A”, cu scopul de a mai crea o frână Stelei, dar mai ales de a învârti jocurile lui Dinamo şi, încă şi mai ales, de a face bani. Mulţi bani, Căci ăsta a fost farmecul Miliţiei şi al Securităţii: au experimentat capitalismul de cumetrie încă înainte de a fi căzut comunismul de caterincă.

Meciul însă n-a fost o caterincă. Victoria, la care jucau foştii dinamovişti ai generaţiei „Liverpool ’84”, Moraru, Al. Nicolae, Custov, Ţălnar, Augustin, Orac, dar şi Zare, Coraş ori Ţâră, fostul idol al Giuleştinei, Victoria, zic, ne-a furat cum nu se poate descrie. La un moment dat, galeria Craiovei n-a mai suportat şi a început să rupă gradene. Victoria, echipa unde unuia, Szekely, adus de la Jiul, parcă, i se zicea Dan Daniel (?), ca să nu supere ideologic – ne luptam cu ungurii prin presă atunci –, Victoria n-avea galerie. Avea trupe de Securitate, militari în termen, aduşi organizat şi pe rânduri la meci, dotaţi cu steguleţe bleu şi cu voci sacadate: Vic-to-ria! Vic-to-ria! Li se răspundea, nu ştiu de ce, „Bro-mu-ră! Bro-mu-ră!”.

Degeaba era Coraş „gheata de argint” a Europei (Mateuţ, de vizavi, era „de aur”!). Cârţu, proaspăt antrenor, le ghicise jocul. (De altfel în toamna aia le-a bătut pe toate trei, pe Victoria şi Steaua la Bucureşti şi pe Dinamo, a lui Lucescu, la Craiova.) Arbitrul era unu’ Rotărescu, de la Iaşi, despre care, după toată gama de hoţii pe care le experimentase în epocă pentru Dinamo, Victoria şi Flacăra Moreni, am aflat că a ieşit de pe teren plângând. Ne-a povestit-o preşedintele Victoriei, Dumitru Dragomir, pe vremea când eram tineri ziarişti la „Sportul românesc”, prin ’95. Cică „Nea Mitică, dom’ preşedinte, omoară-mă, fă-mi ce vrei, da’ n-am avut ce să le mai fac!”

Aşa e. Le dăduse „victorienilor”, cum le zicea Dan Claudiu Tănăsescu în „Săptămâna”, totul. Penalty-uri, ratate, toate faulturile, toate cornerele şi „liberele” inexistente. Craiova nu avea voie să atace, era ofsaid cum trecea de centru. Şi totuşi, condusă impecabil de Gică Popescu, Ştiinţa a declanşat un contraatac din propria treime şi Ştefan Stoica l-a executat pe Moraru: 0-1. Nea Mitică nu i-a făcut nimic ăluia, oltenii s-au potolit în tribune, dar asta după ce fostul ministru de Externe, Ştefan Andrei, prezent la meci cu Adrian Păunescu, a coborât la cabine, speriindu-i pe generalii Victoriei cu informaţia că la Craiova lumea a ieşit în stradă de indignare…