Povestile lui Mitran, ep. 59: Băieţii nu plâng niciodată / Povestea nefardata a pustiului Chivu

E totuşi mai, e cald afară, în caz că nu iese întâlnirea, mai avem două subiecte pregătite, unul cu viaţa şi opera lui Cornel Dinu, fabulos în poveste şi replici, celălalt cu retragerea lui Hagi, aproape mistică, dar am zis hai să nu ieşim la debut cu o retragere, fie ea şi a lui Gică…

Pe scurt, ne-nţelegem. Aterizez într-o miercuri pe Schiphol, taxi, cu un Mercedes condus de un turc care n-a coborât sub 150 la oră până la hotel. Avioane, cu zecile, trec razant peste şoselele suspendate, e zgomot, dar e încântător. La recepţie, Cristi lăsase vorbă că vin, de altfel în 10 minute ajunge şi el. În semilumina barului mă zăreşte şi, ca doi olteni parţiali (el pe jumătate, eu, ca la rugby, pe trei sferturi), ne salutăm sobri şi naţionalişti.

A urmat o seară minunată în Amsterdam, mai întâi la stadion, unde am fost fotoreporterul „Life Sport” – am uitat să vă spun, aşa s-a numit, în cele din urmă, revista –, dar şi invitatul căpitanului într-un vestiar în care se simte nu doar parfumul lui Danny Blind, ci şi fumul de ţigară de-acum trei decenii al lui Pişti Covaci… Şi nu e doar o vorbă. La un moment dat ne salută cineva, pe româneşte. Îl cheamă Bobby Harbst şi i-a fost secund, pe vremuri, lui Covaci, zice Cristi. Are vreo 70 de ani şi nu înjură decât în maghiară, Pişti Covaci (sau, dacă vreţi, Kovacs…) i-a zis că în română sună rău şi nu-i poate traduce, oricum, totul…

Stadionul e copleşitor, sala trofeelor e mai mare ca Antipa al nostru, din Piaţa Victoriei. Au până şi aparatul de radio la care s-a ascultat acum vreo sută de ani primul meci al Ajax-ului. Culoar. Lung, lung, tapetat cu poze, Kluivert se îmbrăţişează cu Finidi, după finala câştigată cu Milan, în ’95, Pişti Covaci alături de Crujff şi de trofeul Cupei Campionilor din ’73, de la Belgrad, 1-0 cu Juventus, gol Rep… A doua Cupă a Campionilor, a lui nea Pişti, zice Cristi, hai mai bine să ieşim, zice, nu terminăm până mâine. Ieşim. O mulţime nesfârşită de puşti blonzi, albicioşi, zvelţi ori dolofani, „sunt grupele de copii”, se reped la Cristi să-l atingă, să dea mâna.

Şi totuşi ieşim. În centru, lângă catedrală, mâncăm prăjituri. Câte două fiecare. „Astea, pizza şi cartofi prăjiţi, dă-mi! Dar n-am voie cât vreau!”. Cristi e un copil. E un copil?! Victor Becali îmi spusese la plecare că toate marile cluburi ale lumii îl vor, de la Real la Inter. Cum să fie copil?! Cristi surâde, eu mă gândesc că ghiceşte ce-mi trece prin cap. Şi totuşi e 2 mai, e ziua Reginei, cine ştie ce va fi peste 10 ani, azi sunt aici, e frumos. Îmi povesteşte de Craiova, de Reşiţa, de moartea tatălui său, Mircea, campion cu Ştiinţa în ’74.

„Cel mai frumos moment al vieţii mele? În toate clipele pe care le-am trăit alături de tata. Acum ştiu că, acolo unde e, nu l-am făcut de ruşine”, că a învăţat multe fiind singur, că-i datorează multe lui Balaci, lui Sdrobiş, lui Jenei, care l-a adus la naţională, „Ilie era prieten cu tata, lui îi datorez plecarea la Ajax”, e soare afară, Cristi îşi pune ochelarii şi simt că nu surâde. Spune că e nedespărţit de Victor Becali, că-n primele 10 zile la Amsterdam a dormit cu el în cameră, aveam 19 ani şi o lună, era greu. „Tata m-a influenţat însă cel mai mult în viaţă. Cât a trăit. Nu m-a dus la fotbal cu forţa, deşi el a fost cu adevărat fotbalist. Nu m-a obligat cu nimic, ba chiar a insistat să mă ţin de carte. Mult timp am făcut şi şcoală şi fotbal la acelaşi nivel, iar tata nu m-a certat decât când aveam vreun insucces la şcoală, nu la fotbal.”

Insist cu Ajax. „Ajax… Mă sperie timpul, acum 3 ani eram nimeni, azi valorez 25 de milioane de dolari şi sunt căpitanul echipei naţionale. Parcă n-aş trăi eu propria mea viaţă. Dar o trăiesc, nu?”
Când scriu, acum, în 2012, vorbele rostite şi tipărite atunci în revistă, zâmbesc eu. E două noaptea, e viscol în Bucureşti şi Chivu e de 5 ani la Inter Milano, după trei titluri cu Ajax, o cupă a Italiei cu Roma, alte trei titluri cu Inter, o cupă a Italiei şi titular pe tot parcursul traseului încununat cu Champions League, în 2010, lucru unic în istoria fotbaliştilor români.

„Dar o trăiesc, nu? Ştii, când Wouters m-a chemat, pe la mijlocul reprizei a doua, în primul meci aici, şi mi-a zis că a cerut schimbarea, să intru în centrul apărării şi să joc ce ştiu eu, mi-au dat lacrimile. Altă indicaţie nu mi-a dat. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi ţin minte că au început să-mi tremure picioarele. Prima pasă am dat-o la portar, dar n-am greşit nimic. Nimic n-am greşit.”

Seara, când traversam piaţa mare, îndreptându-ne spre cheiul Amstel-ului, el mă întreba de revistă, apoi brusc mi-a zis că e singurul fotbalist de la noi care a ajuns să joace pentru echipa pe care a iubit-o de mic. „Nu împlinisem 7 ani când mama mi-a cusut Ajax pe un tricou… Ştii, uneori, noaptea, mă gândesc dacă nu-s ca-n povestea aia cu un mare învăţat care inventase o sferă, o minge uriaşă capabilă să se mişte singură. Regina a aflat şi l-a chemat la palat, să-şi prezinte invenţia, iar el s-a speriat. Panicat, a chemat un puşti şi l-a rugat să intre în sferă şi s-o mişte la semnalul lui, în caz că nu-i ţine formula. A doua zi, în faţa Curţii, maestrul a rostit formula, iar mingea s-a mişcat! Şi totuşi învăţatul a refuzat premiul şi a plecat cu capul jos…