Soarele nu bate în sala noastră din strada Luterană, ferestre n-avem, ci un perete lung de sticlă care ne desparte de un hol cu geamuri ce dau afară, totuşi. Chestie care nu ne încălzeşte iarna, nu ne răcoreşte vara, pentru că totul se finalizează într-o curte interioară, capsată şi ea de ziduri înalte, de cărămidă. Aşa se face că uşa trebuie ţinută închisă, afară e rece, e curent pe hol, la noi e cald, plăcut, nea Bebe, închide, dom’le, odată uşa aia!
Nea Bebe e şoferul redacţiei. Mă rog, unul dintre ei, un altul e „nea Mărin” Nedea, fostul portar al lui FC Olt, mai e şi soţul lui Gabi Chirea, secretara, Vali, dar Vali e mai mult al lui Ovidiu decât al nostru. În fine, dar nea Bebe e mereu neatent; şoferii îşi au locul lor acolo, aproape de uşă şi, mă, ce Dumnezeu, nu vezi uşa aia, că-i dată de perete?! Dă-i un şut şi închide-o!

„Vezi că Bebe Mateescu a dat multe şuturi la viaţa lui şi pe noi, pe olteni, ne-a cam ars!” Mă întorc cu scaunul rotativ şi-i zic, încet, lui Buzărin: dezvoltă, Buză, subiectul, nu-nţeleg! „Nu, pe bune, nu ştii cine e nea Bebe? Nu pot să cred! E Mateescu, care ne-a bătut acu’ 25 de ani, la Craiova. Ne-a luat titlul!”

Zbang! Nu pot să creeed… Am şi eu, tot de vreo 25 de ani, nişte borne, în mintea mea de suporter, care sunt cam aşa: cum ne-a bătut Steagu’ Roşu, în ’73, acasă şi cum Dinamo a luat atunci titlul la golaveraj, învingând cu 4-0 pe CFR Cluj, după finalul ultimei etape, scorul care o făcea campioană pentru un gol în plus. Apoi cum Adrian Păunescu a scris în „Flacăra” despre Craiova lui şi a noastră că e „campioana unei mari iubiri”, cum a venit apoi primul titlu, în ’74, la Ploieşti, apoi cum a construit Teaşcă (alţii zic că nu el!) „Craiova Maxima” şi tot aşa.

Aşadar, nea Bebe, şoferul nostru de atâţia ani, de când eram cu toţii încă la „Sportul românesc”, e Mateescu, de la Steagu’, din primăvara lui ’73. Îl las pe Buză şi, timid ca un copil în prima zi de şcoală, închid eu uşa. Şi mă aşez lângă el. E complet albit, cu o geacă de blugi pe umeri (trage holul!) şi cu un rebus în mână. „Nea Bebe, de vreo douăzeci de ani te caut! Mamă-mamă!”

Surâde şi se trage mai mult pe canapea, să-mi facă loc. „Nu eu am fost de vină atunci, Baronul ne-a mâncat titlul…” Mă prefac că nu-mi amintesc, dar ştiu: „Baronul” era Adamache, portarul Guadalajarei. „Craiova tocmai bătuse la Bucureşti pe Steaua, cu 6-2, pe <<23 August>>. Pe noi nici nu ne băgau în seamă, cred. Mai ales că ne lipsea jumătate de echipă, Pescaru, Rusu, Gergely, Naghi, Zotincă. Ţin minte că înainte de meci, pe culoarul ăla lung al lor, de la vestiare până la teren, Deselnicu zicea că nu ne dau multe, să stăm liniştiţi. Meciul a fost unul care nu se poate povesti. Oltenii tăi au tras din toate poziţiile, de la-nceput până la sfârşit. Oblemenco, ce să-ţi zic, nici de la 40 de metri nu puteai să-i aperi dacă trăgea, dar Sterică le-a scos şi p-alea din 7 metri… Boc, cu capul, Bălan, Deselnicu, Bondrea a jucat şi el în meciul ăla… La un moment dat era Craiova contra lui… Eu am marcat destul de uşor, în prima repriză, m-am dus singur, oltenii erau toţi la poarta noastră, îl tăvăleau pe Baron… Asta a fost, nu pot să-ţi descriu ultimele minute… Erau 40.000 de oameni în tribune, se urcaseră pe gardurile alea de sârmă şi trăgeau de ele… Dacă ne băteau atunci, nu-i mai depăşea Dinamo…” „Cu un gol, nea Bebe, atât. Au luat titlul la golaveraj, cu un gol, atât, în plus, dat faţă de Craiova. Măcar egal dacă făceam…” „N-aveaţi cum! După aia v-a bătut şi UTA, în ultima etapă, la Arad. Acolo vă trebuia egal…” „Acolo ne-a furat Dinamo, arbitrii erau ai lor, plus bani la arădeni…” Nea Bebe se ridică. „Nu mă mai întreba de Sterică… Peste 5 ani avea să moară, înecat în Dunăre, n-avea mai mult de 36-37 de ani… A fost cel mai mare, cel mai bun… Păi, altfel, crezi că juca Angelo cu el în Mexic, titular în toate meciurile, şi cu Anglia şi cu Cehoslovacia şi cu Brazilia?! Nu mă mai întreba nimic.”
Au trecut alţi 14 ani de-atunci. Ştiu, ţin minte că am ieşit să fumez, pe holul ăla de sticlă care nu ducea nicăieri şi n-avea ieşire…

Bebe Mateescu a jucat apoi, anul următor, cu Steagu’, în toamna lui ’74, în Cupa UEFA. Atunci s-a petrecut celebra întoarcere de scor din meciul cu Beşiktaş. La Istanbul, pe „Inönü”, „Baronul” a luat două goluri, nea Bebe trecuse fundaş stânga, într-o echipă cu Hârlab, Ciugarin, Pescaru, Gergely sau Csaba Gyorffy. Antrenor era Proca, încă nu-l scoseseră din fotbal… În retur, pe Tineretului, în minutul 87 era 0-0. Oamenii plecaseră, din vreo zece mii, jumătate. Adamache, „Baronul”, care apărase în faţa lui Pelé, a lui Bobby Charlton ori a lui Jairzinho, credea, doar el, că se poate. În minutul 87 a marcat Cador. Turcii au pus mingea la centru, Pescaru a interceptat, pas lung şi Şerbănoiu face 2-0. Adamache era la centru când, peste încă un minut, tot Şerbănoiu a dat golul trei, al calificării.
Mă uit pe ziare. Mă tooot uit. Anul celălalt, în ’75, nea Bebe s-a dus la Dinamo, a fost titular în Cupa Campionilor, pe Santiago Bernabeu, cu Real Madrid. 1-4, pentru „câini” Lucescu, pentru „albi” Santillana, două, Netzer şi Martinez. În retur, pe „23 August”, în 1 octombrie ’75, Dinamo – Real Madrid 1-0!

Uneori era amuzant să-i saluţi cu „Bună seara!” şi omul de la capătul firului, mare amator de Dudu Georgescu, Balaci ori Hagi (pe primul îl văzuse jucând când era în şcoală, pe al doilea – student la IPB, iar de Gică se despărţise în lacrimi, în ’94, la Pasadena, pe Rose Bowl, în cartierul unde tocmai se mutase, proaspăt emigrat), era amuzant aşadar ca ei să-ţi răspundă cu „’Neaţa!”. Era însă plăcut să-i asculţi şi să vezi cât de aproape erau, de fapt, de marginea asta de lume, de teren ori de rama unui ecran de televizor care nu le mai păstra doar amintirile, ci propria lor viaţă pierdută.
După o astfel de noapte, producătorul emisiunii, Dan Vasile, frânt de oboseală – avea şi câte patru căi deschise simultan! – mi-a spus că lunea viitoare va fi mai uşor, că a vorbit cu grupul său de prieteni, cu toţii mari stelişti, şi că va veni la noi marele Voinescu. Voinescu, portarul de poveste al CCA, Voinescu… „L-am găsit, mi-a zis Dan, am şi fost la el câţiva, are mare nevoie de ajutor, de prieteni, de dovada că n-a fost uitat… Vine sigur, mi-a promis de două ori!”

Ningea când, lunea cealaltă, spre sfârşitul lui noiembrie, un domn mărunţel, cu părul alb, dar cu o privire caldă şi neliniştită, a apărut în capătul culoarului lung, nesfârşit, de la etajul doi, care dădea spre Studioul 8. Ne-am salutat, l-am invitat să ia loc, s-a aşezat, curios şi zâmbitor. O mână de om! Costum elegant, la două rânduri, dar evident scos de la naftalină, păstrat îndelung…

Ion Voinescu, aşadar, doamnelor şi domnilor! Vorbim despre toate, câte au fost şi nu le ştiam… despre Carmen, echipa lui Ionel Mociorniţă, unde a semnat la 16 ani, după război, primul contract de profesionist, cum comuniştii i-au luat magnatului echipa şi l-au băgat la puşcărie, cum au plecat ei de-acolo, care-ncotro, Angelo Niculescu la Dinamo, el la CCA, Bazil Marian la Rapid.
Din 1950, de la 21 de ani şi până-n ’65, la Steaua. „Toată viaţa, îmi vine să zic!” 6 titluri, 400 de meciuri, 5 Cupe ale României, 22 de selecţii. „În 1952, la Olimpiada de la Helsinki, n-am jucat decât un meci, cel cu Ungaria lui Puskas,care avea să ia şi titlul! Ne-au eliminat, cu 2-1, dar presa de acolo m-a declarat cel mai bun portar al lumii, Czibor şi Kocsi mi-au marcat, dar Puskas – nu! Peste doi ani avea să aibă 2-0 în finala Cupei Mondiale, la Berna, cu RFG. Au pierdut cu 2-3… Ce echipă!…

…În regie, Dan Vasile e prăbuşit. Credea că nu va suna nimeni. Se sună în draci. „Nea Ţopică, zi-le, dom’le, oamenilor cum te-au vrut Arsenal şi Vasco da Gama şi nu te-a lăsat Armata!” „Ba Armata m-ar fi lăsat, se încruntă Voinescu, Securitatea nu m-a lăsat…” Şi cum le explicăm noi ăstora din Sydney ce făcea Securitatea?” „Ştiu ei mai bine, vezi de treabă!”

Se sună, mai e o jumătate de oră. Din Las Vegas, în direct, Ion Danciu, fostul arbitru, îl ai, Marius, acum!… „Bună seara, nea Ioane! Spune-le, nea Ioane, tuturor de ce ţi se spunea Ţop…” „Pentru că săream aşa, sus…” „…şi cum l-ai antrenat mata pe Duckadam să apere patru de unşpe metri, la Sevilla.” Bătrânul surâde blând. „Nu l-am învăţat să le apere pe toate patru, vreo două doar! Celelalte le-a apărat el… glumesc… n-am niciun merit… deşi, dacă mă gândesc, aveam eu o schemă…”

Mai sunt zece minute. „Care a fost meciul vieţii, domnu’ Voinescu? Din Ierusalim sun…” „Meciul vieţii, meciul vieţii…” Deodată, celui care s-a luptat, acum o jumătate de secol, cu Puskas şi Milutinovici, cu Hidegkuti ori cu Ozon, îi dau lacrimile. „Meciul vieţii, repetă obsedant… al vieţii… cu Costică Toma!” Toma fusese „fratele” lui, erau de-o seamă, sunt de-o seamă, apărau pe rând poarta României şi la CCA. Duelul cu Toma, aşadar, fusese cel mai greu… (La 3 ani după această scenă, Costică Toma s-a stins, discret şi tăcut, lăsându-l pe Ion singur.)

Ieşim. Mă sună tata, care văzuse emisiunea lui fiu-su. „Să ştii că i se spunea Ţop pentru că ţopăia tot timpul în poartă, n-avea astâmpăr. Dacă voia, într-o zi bună, nimeni nu putea să-i dea gol, nici Ozon, nici nimeni! Nici Petschowski, când era la UTA! Nici din 11 metri…” „Bine, tata, vorbim… hai, pa, noapte bună!” Voinescu tresare. „Vorbiţi cu tatăl dumneavoastră? Da? A văzut? M-a văzut jucând, nu?” „A spus că aţi fost cel mai mare portar român… De altfel şi eu am făcut prin 2000 o anchetă la Gazeta Sporturilor şi aţi ieşit primul, la distanţă mare de toţi… Antrenori, jucători, toţi v-au ales…” „Tata ţine cu Steaua, că domnu’ Dan zicea că toţi…” „Nu, tata e cu Craiova, ca şi mine… zicea că nici de la unşpe metri nu se putea să vi se înscrie!” Vorbim, înaintăm pe acelaşi culoar lung, obosiţi, într-o lumină translucidă… Marele portar e un bătrânel împuţinat (are 76 de ani!), cu privire albastră, nepotolită… Şi deodată se opreşte. Ne oprim şi noi. Vrea să spună ceva. Sau să facă? „Ştiţi, domnu’ Marius, mie mi-a plăcut mult seara asta, că văd că în toată lumea… nu m-a uitat… Ştiţi, s-au scris şi cărţi despre mine, Dan Deşliu a scris…” (Între timp am făcut rost de carte. Se numeşte „În poartă – Voinescu” şi e excepţional scrisă de cel care a fost poetul comunist Deşliu.)

Voinescu rămâne în continuare pe loc. „Să ştiţi, eu aveam o fentă… Când eram prin ’47-’48, la RATA Tg Mureş, Giussy Baratky, minunea blondă îmi trăgea, ore în şir… Eu aveam 18 ani şi el 40… atunci am învăţat că poarta începe la 16 metri… iar la 11 metri, că adversarul se uită pe ascuns într-un colţ al porţii… ei bine, şi eu făceam un gest asemănător… când atacantul pleca spre minge, aşa încet, subtil, lăsam genunchiul drept sau stâng, după cum simţeam, aşa într-o parte, îl îndoiam ca şi cum m-aş fi dus pe plonjon. Dacă prindea ăla figura, dădea din instinct în partea opusă, unde de altfel şi plonjam!” Şi, la 76 de ani, bătrânul, îmbrăcat la costum, ne arată la miezul nopţii, pe culoarele TVR, cum proceda, cu 55 de ani în urmă, la execuţiile lui Baratky, antrenorul său. E tandru şi încrâncenat, doar ochii-s veseli. „Ce ştiţi voi?”

În fine, la unchiul Gică şi la tanti Sanda stăteam atunci, în toamna lui ’79. Ne mutaserăm din Otopeni pentru ca eu, care eram în clasa a cincea, la Generală 15, pe Calea Dorobanţilor, să nu mai fac naveta. Mă uit pe ziare să văd data exactă a meciului. E 24 octombrie 1979. Între timp (mult timp? puţin?) Craiova nu mai există, Leeds United e în liga a doua, Championship, cum îi zic ei, iar Cupa UEFA a devenit Europa League.

E 24 octombrie 1979, după-amiaza. Craiova – Leeds e în transmisie alternativă cu Dinamo – Eintracht Frankfurt şi Eftimie Ionescu, nea Mache, cu care avea să se întâmple să fiu coleg peste 15 ani (deocamdată-s a cincea, v-am spus!), intră mai târziu în direct. Când, în sfârşit, primeşte legătura, îngheţăm! Aşa ni se întâmplase şi cu câteva săptămâni în urmă, când, într-o seară, la Telejurnal, Florin Mitu anunţase „adversarele echipelor româneşti calificate în turul doi al Cupei UEFA: Dinamo va întâlni puternica reprezentantă a Republicii Federale Germane, Eintracht Frankfurt, iar Universitatea Craiova – echipa engleză Leeds United! Ambele noastre formaţii vor susţine meciurile tur pe teren propriu!” Zbang! Leeds United! Tata a dat din cap, cu un zâmbet uşor, adică gata, ne-am ars! Eu m-am speriat numai din pronunţarea crainicului: liţ iunaităd! Trebuie să fie tare de tot!

Aşa se şi întâmplă, că de-aia îngheţăm: pe ecranul Stassfurt-ului nostru pe lămpi (încă nu ne luaserăm Diamant-ul), cei în alb sunt în corzi. Adică noi! Craiova era în alb, nu? Nu! Pentru că în secundele – lungi! – până când Eftimie Ionescu înţelege că e în direct, ăia în negru (albastru, pentru cei care peste 30 şi ceva de ani ştiu ce-i aia televiziune color!) sunt grămadă în careul celorlalţi.

Crainicul prinde glas şi zice: „Balaci, Balaci, Balaci la minge, incredibil, corner!” Din cornerul ăla bătut de Crişan, Ilie va înscrie cu o lovitură de cap (contra englezilor!), căutaţi pe Youtube faza, că merită! Beldeanu va rata apoi un penalty, scos tot de Zoli Crişan, „nu m-am concentrat”, avea să-mi spună, peste ani, Aurică, iar Irimescu, la 20 de ani, sau 21, după o pasă antologică a lui Balaci, va face 2-0! Bomba lui Mircea ne dă speranţe că se poate merge mai departe. Într-una din nopţile pe care le-am tot invocat, petrecute în casa lui Ilie, în Kuwait, mi-a spus cum a fost la Leeds.

„Nea Tinel, Dumnezeu să-l ierte, a fost să le vadă un meci, ca spion. Când s-a întors să ne spună cum e pe Ellen Road, îi cam tremura glasul, dar nu mult, puţin. <> Noi, hai, nea Tinele, cum e, dom’le? Şi atunci Valentin Stănescu, om care văzuse şi trăise multe, ne-a liniştit. <>”

Fac ochii mari. Ilie râde. „Ce, nu ştii ce-i aia? Păi, la toate antrenamentele, când ajungeam la miuţă, jocul între noi, unii erau Paraguay, ceilalţi Uruguay… Acolo era cel mai greu! Fereşte-te de Negoro, de Negrilă, de Limbă – Tilihoi, de Roşu, de Ungureanu, erau mai ai dracu’ decât orice adversar la Uruguay – Paraguay…

Aşa a fost şi pe Ellen Road… Eu eram şi un pic supărat pe ăia din club şi cum Negoro intrase tare la mine, am vrut să-l necăjesc pe nea Tinel şi am zis că nu pot să joc a doua zi. Aoleu! Ce-a fost pe el, pe capul meu! Hai, Ilie, trage de tine, mă, Ilie, mă, nu ştiu, nea Tinele, să vedem, c-o fi, c-o păţi… Am jucat. Îl necăjeam doar. ştiam că pot. A rămas până azi singura victorie a unei echipe româneşti pe terenul uneia din Anglia, Cârţu şi Beldeanu au dat două goluri de generic… Nu le aveţi voi, la Replay?”

Nu le mai are nimeni, Ilie. Nici măcar cei din Leeds, echipa lui „never-say-die”, cum li se zicea. Atunci, pe 7 noiembrie 1979, în Leeds, comitatul West Yorkshire, unde s-a petrecut „războiul celor două roze”, Yorkshire, albul, contra Lancashire, roşul (sau azi, crunta rivalitate Leeds United – Manchester United), pe Ellen Road, Craiova, care făcuse un meci mare şi acasă, a intrat în istorie.

„Am respirat noi mai greu la început, dar Burtă (Boldici) s-a descurcat, Bumbescu şi el, avea 19 ani, le-a mai bubuit, Aurică, <>, a zis că trage de timp, la un corner bătut de mine, şi să i-o dau lui că dă cu ea în peluză, să avem timp să ne repliem, şi a pus-o în vinclu, cam aşa a fost!”

Lung ieşise complet aiurea, în ultimul minut al reprizei şi campionul mondial din ’78 nu iertase. De altfel, Fiorentina avea patru campioni ai lumii în teren: căpitanul Argentinei, Daniel Passarella şi Bertoni, în ’78, Antognoni, conducătorul de joc al Italiei, campioană mondială cu două luni în urmă, în Spania, şi Graziani. Acum înscrisese Antognoni, dintr-un penalty. Massaro plonjase artistic şi, vai, evident fals, Irimescu întinsese naiv piciorul stâng, în faţa lui, iar elveţianul Daina atât a aşteptat: penalty! A transformat Antognoni şi era abia minutul 12! În tur, în repriza a doua, cu 45.000 de oameni în spate, Craiova întorsese la 3-1, Ungureanu (55), Cârţu (72), Balaci (86). Şi mai nimeriserăm şi bara de două ori!

Acum, mă întorc, e pauză la Florenţa. E 0-1 şi suntem calificaţi la scorul ăsta, dar vocea lui Cristian Ţopescu, care dă legătura acasă, e prea gravă ca să sper. Se aude bizar, ca printr-un tub, învăluită de celelalte voci, zeci de mii, care urlă: „Viola! Viola! Viola!” Ţopescu încheie: „Să sperăm că Universitatea va rezista în faţa acestui infern pe care mărturisesc că nu l-am mai văzut sau trăit nicăieri în viaţa mea, pe niciun stadion. Legătura acasă, revenim după pauză…” Brusc, totul dispare şi mă-nspăimânt. Văd şi acum sufrageria unde mama a pus masa, ştie că în pauză se poate mânca. E timp. A prăjit nişte pulpe de pui, a făcut piure şi o salată mare. Tata nici nu priveşte masa, el, care e un gurmand. Eu sunt sus, pe tăblia fotoliului pat, cu genunchii la gură. Cu o oră în urmă mi-era foame.

Sunt în clasa a noua, deci învăţ după-amiază, la Liceul Lazăr. Fac o oră şi jumătate până în Otopeni, cu tramvaiul 3 de la Cişmigiu, apoi cu 149 de la Casa Scânteii. Am ajuns în buza meciului şi am zis da când m-a întrebat mama dacă mănânc. Nu mănânc. Mama simte că e în neregulă ceva şi, ca întotdeauna, ştie să schimbe în bine. Mă simte pe mine. Înţeleg. dar în minte am tot felul de tâmpenii: dacă nu pun picioarele pe fotoliu un minut – nu luăm gol! Număr în gând: 1, 2, 3, 4… Pierd şirul. Reiau. Dacă nu mă uit la televizor un minut – iar rezistăm! 1, 2, 3, 4, 5, 6… Pierd. Mă uit. Pentru că mama s-a oprit în mijlocul camerei, cu un cuţit în mână, suspendată de admiraţie. Joacă teatru. Sau nu? După publicitate, două-trei minute, Cristiana Bota, crainica blondă, zâmbeşte larg şi anunţă: „Până la reluarea partidei de la Florenţa, dintre Fiorentina şi Universitatea Craiova, vă lăsăm în compania orchestrei conduse de James Last.” Şi iar zâmbet. Muzica pătrunde în sufragerie, uit de pariurile mele interioare, şi de piure, şi o stare de bine îmi alungă groaza de repriza a doua. Mama se întoarce, zâmbeşte şi zice… şi aici nu mai ţin minte exact. Ori ea a spus ambele variante, ori eu am suprapus fraza de atunci cu alta. Muzica era impecabilă şi ea spune: „Asta e tema din Vânătoare tragică. Ori din Roma, orele 11.”

Înapoi la meci, cu o stare ciudată de eliberare de cârcei, de nervi şi de lacrimi ţinute în rezervă. Muzica lui James Last mă făcuse bine. Îl aud pe Cristian Ţopescu revenind, îi văd pe Lung – acela a fost meciul vieţii lui! – plutind peste toţi, pe Cămătaru, cu jambierele lăsate, târându-l efectiv pe Passarella după el, pe Balaci distrându-se cu Antognoni… Rezistăm. Când se termină, Ţopescu mulţumeşte Craiovei şi aminteşte că tribuna florentină a tăcut, în sfârşit. „Legătura acasă, noapte bună! Aici Florenţa, mulţumesc dumneavoastră pentru atenţie şi acestei mari echipe europene care s-a născut aici, în această seară. Încă o dată, aici Florenţa, legătura acasă, acolo unde ne întoarcem şi noi mâine, în jurul prânzului!” Tata e bucuros, zâmbeşte şi nu ştie să-şi exprime toată gloria de oltean învingător. Mama zice că nu crede. Cum, chiar au rezistat, cum ziceai tu? Vezi, mamă, păi veeezi?!…

…Eu am rezistat. După 30 de ani, încă nu ştiu ce a cântat, în acea pauză, orchestra James Last: tema din „Vânătoare tragică”, o dramă scrisă de Michelangelo Antonioni, ori cea din „Roma, orele 11”? După ani şi ani, mă uit şi văd că, asta-i culmea, regizorul e acelaşi, Giuseppe De Santis. Primul e din ’47, al doilea din ’52. Cred totuşi că e „Vânătoare tragică”, pentru că e una din puţinele pelicule ale vremii care are menţionată şi muzica: compozitor Giuseppe Rosati.

S-a retras tot primăvara, în aprilie ’81, după 75 de meciuri. Şi 7 goluri înscrise. Fusese cel mai bun atunci, la Guadalajara. Debutase sub Angelo, trăgea cortina sub Valentin Stănescu. Tot un amical, 1-2 cu Danemarca, la Copenhaga. Iată ultima naţională care l-a avut pe teren, căpitan, desigur: Cristian – Negrilă, Sameş, Dinu, Ungureanu – Balaci, Beldeanu, Iordănescu – Crişan, Cămătaru, Ungureanu. Cămătaru, adversarul lui direct din campionat, avea 22 de ani. El – 33.

Cifre? Şase titluri cu Dinamo, două Cupe, cel mai bun fotbalist român în anul Guadalajarei, în ’70, apoi în ’72 şi ’74. Cuvinte? „Am scris tot ce-am trăit. Zâmbind din iarbă… Profesorul Oprescu de la Târgovişte, de la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, mi-a spus să scriu… era elegant, semăna cu contele Ciano, ginerele lui Mussolini, doar că era mai înalt cu 20 de centimetri. Când recita Trei, Doamne, şi toţi trei! plângeam şi el şi noi, în clasă…” Cifre? Cuvinte. Lecţii. La alt meci, tot cu Danemarca, la Copenhaga, în 1971, a rămas în teren, într-un cor de fluierături, zeci de mii, suspectat pe nedrept că şi-ar fi lovit un adversar. De pe bancă i s-a cerut schimbarea. Atmosfera era infernală! A rămas însă. El era căpitanul.

Citeste aici prima parte a “Povestilor lui Mitran” despre Cornel Dinu!

„Tata era un moldovean deştept, din Bârlad. Şi tu eşti, domnule Mitran (niciodată nu mi-a spus altfel!), de acolo, ai tradiţia povestirii moştenită. El se născuse în mahalaua Podenilor, acolo unde ai lui veniseră împroprietăriţi, răzeşii lui Ştefan… Pe vremea Domnitorului, pământul se câştiga prin fapte de arme… Mama a fost muntenegreancă, de fată o chema Radulovici. Bunicul venise din Belgrad în 1901, pentru că nu mai suporta regalitatea Serbiei. Se trăgea dintr-o familie tare, care lucra cu tunul şi cu mitraliera. Arkan, Comandantul, mi-a spus odată că familia Radulovici e şi azi cunoscută în Belgrad. Bunicul a trecut graniţa cu două pistoale la brâu şi cu un chimir plin cu galbeni. A tras la familia Servski din Târgovişte, nişte sârbi de treabă, unde s-a şi însurat. În 1914, după atentatul de la Sarajevo, s-a întors în ţara lui, să se bată cu imperiul. Avea patru copii, iar bunica era însărcinată cu al cincilea, nea Tică, fratele cel mai mic al mamei. După două săptămâni bunicul, Milan Radulovici, a murit pe front. A rămas bunica, cu cinci copii, pe care i-a dat pe toţi la Universitate. Pe mine m-a influenţat cel mai mult sora cea mare a mamei, Elena Radulovici, licenţiată în filozofie şi filologie la Paris. De acolo s-a întors în ţară să se mărite cu ultimul descendent al familiei Herisescu – Bolintineanu, casierul oficial al Reginei Maria. Nu muncea decât vinerea, în rest stătea la Capşa, cu Păstorel Teodoreanu. După ’48 l-au băgat la Canal, 5 ani, apoi i-au dat domiciliu forţat la Berca. A murit în 1977. Madam Herisescu, mătuşă-mea, s-a ocupat de toţi.

La tata a fost altfel, povesteşte. Erau 12 fraţi, una dintre cele mai bogate familii din Bârlad. De fapt au fost trei neamuri mari, Dinu, Agnoste şi Dragnea, care dominau târgul. Dragnea erau veri cu noi. Din 12 fraţi, doar doi s-au ocupat de moşie şi negustorie, ceilalţi au mers la facultate. Tata şi-a luat doctoratul în drept la Liège, în Belgia. Au rămas orfani repede, că bunicul a murit în 1934. A făcut infarct, îl păcăliseră unii într-o afacere cu o fabrică de bere. Tata, după ce şi-a luat doctoratul, a plecat pe front şi a fost rănit la Cotul Donului. Noroc că l-au salvat caii. Acasă avea 200 de cai şi 60 de câini. Ordonanţa lui, văzând că e rănit, l-a legat de un cal şi aşa a reuşit să iasă din linia întâi…”

Târziu, dincolo de poveşti, când şi cafelele şi ţigările s-au terminat, ne-am ridicat. Mi-a spus să citesc Biblia. „Eu o redescopăr în fiecare seară!”, mi-a zis cel care-i ţinuse la respect pe Pelè, Tostao, Jairzinho ori Santillana. Atunci am întrebat, ca un tâmpit, fără să ştiu de ce. „Aţi plâns vreodată, Mister?” A tăcut. Nu mult. Şi a zis: „O-ho! De foarte multe ori. În ciuda omului de fier pe care îl vezi, sunt un sentimental.”

… Asta a fost acum fix 11 ani. Zilele acestea ne mai vedem uneori, la o cafea. E mereu cu Prinţi. Ne salutăm. Înclină uşor capul, cu o nobleţe moştenită. E tot o stâncă. E Mister D. E Dinamo. Nu întâmplător s-a născut odată cu clubul, în ’48. Nimic nu-i întâmplător. Jean-Claude Carrière, scenaristul preferat al lui Buñuel, cu care a făcut „Farmecul discret al burgheziei”, dar şi al lui Milos Forman, Jean-Luc Godard sau Andrej Wajda, are o povestioară, prinsă în capodopera sa cu Buñuel. Din 1972, când Dinu era la al doilea trofeu de cel mai bun fotbalist român. Zice aşa Jean-Claude. „Un oraş e bombardat. Locuitorii sunt siliţi să fugă, care cum poate. Există morţi şi răniţi fără număr, iar hoarde de soldaţi învinşi şi flămânzi se retrag în oraş, jefuind totul. În plus, ploi nesfârşite au provocat o inundaţie catastrofală. Poduri şi case au fost luate de apă.

Sinistraţii fug înnebuniţi. În mijlocul acestui haos, un călugăr zen îşi vede, netulburat, de drum. Cineva îl întreabă:

– Chiar nu ţi-e teamă? Unite cum e lumea, ce-a ajuns…
– Nu, spune el, lăsând deoparte haosul ăsta din jur, e pace şi linişte.”