S-a retras tot primăvara, în aprilie ’81, după 75 de meciuri. Şi 7 goluri înscrise. Fusese cel mai bun atunci, la Guadalajara. Debutase sub Angelo, trăgea cortina sub Valentin Stănescu. Tot un amical, 1-2 cu Danemarca, la Copenhaga. Iată ultima naţională care l-a avut pe teren, căpitan, desigur: Cristian – Negrilă, Sameş, Dinu, Ungureanu – Balaci, Beldeanu, Iordănescu – Crişan, Cămătaru, Ungureanu. Cămătaru, adversarul lui direct din campionat, avea 22 de ani. El – 33.

Cifre? Şase titluri cu Dinamo, două Cupe, cel mai bun fotbalist român în anul Guadalajarei, în ’70, apoi în ’72 şi ’74. Cuvinte? „Am scris tot ce-am trăit. Zâmbind din iarbă… Profesorul Oprescu de la Târgovişte, de la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu”, mi-a spus să scriu… era elegant, semăna cu contele Ciano, ginerele lui Mussolini, doar că era mai înalt cu 20 de centimetri. Când recita Trei, Doamne, şi toţi trei! plângeam şi el şi noi, în clasă…” Cifre? Cuvinte. Lecţii. La alt meci, tot cu Danemarca, la Copenhaga, în 1971, a rămas în teren, într-un cor de fluierături, zeci de mii, suspectat pe nedrept că şi-ar fi lovit un adversar. De pe bancă i s-a cerut schimbarea. Atmosfera era infernală! A rămas însă. El era căpitanul.

Citeste aici prima parte a “Povestilor lui Mitran” despre Cornel Dinu!

„Tata era un moldovean deştept, din Bârlad. Şi tu eşti, domnule Mitran (niciodată nu mi-a spus altfel!), de acolo, ai tradiţia povestirii moştenită. El se născuse în mahalaua Podenilor, acolo unde ai lui veniseră împroprietăriţi, răzeşii lui Ştefan… Pe vremea Domnitorului, pământul se câştiga prin fapte de arme… Mama a fost muntenegreancă, de fată o chema Radulovici. Bunicul venise din Belgrad în 1901, pentru că nu mai suporta regalitatea Serbiei. Se trăgea dintr-o familie tare, care lucra cu tunul şi cu mitraliera. Arkan, Comandantul, mi-a spus odată că familia Radulovici e şi azi cunoscută în Belgrad. Bunicul a trecut graniţa cu două pistoale la brâu şi cu un chimir plin cu galbeni. A tras la familia Servski din Târgovişte, nişte sârbi de treabă, unde s-a şi însurat. În 1914, după atentatul de la Sarajevo, s-a întors în ţara lui, să se bată cu imperiul. Avea patru copii, iar bunica era însărcinată cu al cincilea, nea Tică, fratele cel mai mic al mamei. După două săptămâni bunicul, Milan Radulovici, a murit pe front. A rămas bunica, cu cinci copii, pe care i-a dat pe toţi la Universitate. Pe mine m-a influenţat cel mai mult sora cea mare a mamei, Elena Radulovici, licenţiată în filozofie şi filologie la Paris. De acolo s-a întors în ţară să se mărite cu ultimul descendent al familiei Herisescu – Bolintineanu, casierul oficial al Reginei Maria. Nu muncea decât vinerea, în rest stătea la Capşa, cu Păstorel Teodoreanu. După ’48 l-au băgat la Canal, 5 ani, apoi i-au dat domiciliu forţat la Berca. A murit în 1977. Madam Herisescu, mătuşă-mea, s-a ocupat de toţi.

La tata a fost altfel, povesteşte. Erau 12 fraţi, una dintre cele mai bogate familii din Bârlad. De fapt au fost trei neamuri mari, Dinu, Agnoste şi Dragnea, care dominau târgul. Dragnea erau veri cu noi. Din 12 fraţi, doar doi s-au ocupat de moşie şi negustorie, ceilalţi au mers la facultate. Tata şi-a luat doctoratul în drept la Liège, în Belgia. Au rămas orfani repede, că bunicul a murit în 1934. A făcut infarct, îl păcăliseră unii într-o afacere cu o fabrică de bere. Tata, după ce şi-a luat doctoratul, a plecat pe front şi a fost rănit la Cotul Donului. Noroc că l-au salvat caii. Acasă avea 200 de cai şi 60 de câini. Ordonanţa lui, văzând că e rănit, l-a legat de un cal şi aşa a reuşit să iasă din linia întâi…”

Târziu, dincolo de poveşti, când şi cafelele şi ţigările s-au terminat, ne-am ridicat. Mi-a spus să citesc Biblia. „Eu o redescopăr în fiecare seară!”, mi-a zis cel care-i ţinuse la respect pe Pelè, Tostao, Jairzinho ori Santillana. Atunci am întrebat, ca un tâmpit, fără să ştiu de ce. „Aţi plâns vreodată, Mister?” A tăcut. Nu mult. Şi a zis: „O-ho! De foarte multe ori. În ciuda omului de fier pe care îl vezi, sunt un sentimental.”

… Asta a fost acum fix 11 ani. Zilele acestea ne mai vedem uneori, la o cafea. E mereu cu Prinţi. Ne salutăm. Înclină uşor capul, cu o nobleţe moştenită. E tot o stâncă. E Mister D. E Dinamo. Nu întâmplător s-a născut odată cu clubul, în ’48. Nimic nu-i întâmplător. Jean-Claude Carrière, scenaristul preferat al lui Buñuel, cu care a făcut „Farmecul discret al burgheziei”, dar şi al lui Milos Forman, Jean-Luc Godard sau Andrej Wajda, are o povestioară, prinsă în capodopera sa cu Buñuel. Din 1972, când Dinu era la al doilea trofeu de cel mai bun fotbalist român. Zice aşa Jean-Claude. „Un oraş e bombardat. Locuitorii sunt siliţi să fugă, care cum poate. Există morţi şi răniţi fără număr, iar hoarde de soldaţi învinşi şi flămânzi se retrag în oraş, jefuind totul. În plus, ploi nesfârşite au provocat o inundaţie catastrofală. Poduri şi case au fost luate de apă.

Sinistraţii fug înnebuniţi. În mijlocul acestui haos, un călugăr zen îşi vede, netulburat, de drum. Cineva îl întreabă:

– Chiar nu ţi-e teamă? Unite cum e lumea, ce-a ajuns…
– Nu, spune el, lăsând deoparte haosul ăsta din jur, e pace şi linişte.”

Cornel Dinu zice că da. În ’98 am fost fericit că Ovidiu Ioaniţoaia l-a chemat la un „Proces al etapei” unde eu eram pe jumătate invitat permanent (o duminică eu, alta Cristi Geambaşu şi tot aşa) şi am vorbit acolo, pe treptele Teatrului Giuleşti. Ştiu că m-a întrebat ceva apropo de Cupa Mondială din Franţa, de unde mă întorsesem de puţină vreme. A doua oară am stat de vorbă o seară şi o zi. Pregăteam, în mai 2001, apariţia „Life Sport”, o revistă lunară pe care o inventasem, am mai spus-o, într-un apartament de bloc de lângă Piaţa Romană, iar Mister era „cover”-ul. Asta, ca să rămânem în termeni, of course. Iată cum a fost.

Ne-am văzut la Marriott, la barul Champions. A cerut un fresh de portocale. „E pentru bilă”, a zis. Am luat cafele, cocoţaţi pe nişte scaune înalte şi văd acum, uitându-mă pe fotografii, că era îmbrăcat la costum, cămaşă albă cu dungi subţiri bleu, cravată aurie. Fuma Davidoff. „Părinţii au fost totul pentru mine, ei mi-au impus respectul pentru educaţie şi tradiţia familiilor româneşti de intelectuali cu responsabilităţi de datină şi de bine al neamului. De la ei am luat gustul cărţii şi curiozitatea de a încerca să-mi explic ce trăiesc, de ce trăiesc şi în ce climat ar trebui să-mi continui viaţa.”

Cornel Dinu, zis Procuroru’. În copilărie, pe care am petrecut-o în mare parte în zona Tunari – Floreasca – Dorobanţi, dinamoviştii, cu care mă luptam şi eu (!), strigau că „Dinu – Procuroru’ – majorează scoru’!” Nu prea majora, înscria rar.

Dintotdeauna, realizez, cu pozele în braţe şi cu amintirile toate, Dinu e ceva şi noi am înţeles, de multe ori altceva. Cultul pentru părinţi, pentru carte, pentru tradiţie. Să-l fi citit în puştiul sălbatic debutat de Rudy Wetzer, la 15 ani, la Metalul Târgovişte, în ’63?

„Cea mai mare bucurie a mea a fost să joc împotriva străinilor. Am fost crescut în cultul naţionalist şi cred că s-a văzut pe teren.” Fuma şi povestea. După un timp am coborât de pe scaune, ne-am retras pe o canapea. „Cu o zi înainte să mă nasc, tata i-a spus antrenorului de la Alrus – el era preşedinte – să nu facă antrenament că s-ar putea să i se nască un băiat şi va da o petrecere. Aşa a fost. Am primit numele unui văr, apoi pe tata l-au găsit nişte băieţi, buni amici cu Ana Pauker, şi din magistrat a ajuns sondor la schela de foraj Târgovişte.

Zece ani a plecat de acasă la 4 dimineaţa şi s-a întors la 7 seara. Clasa muncitoare! Eu am crescut la Bârlad, lângă mătuşile mele, Florica şi Virginica Dinu, licenţiate la Paris, ca şi mama, care terminase Academia Comercială. A fost o copilărie ca-n Ionel Teodoreanu. Duminica mergeam la biserică, iar masa era fix la ora 13.00. Cine n-ajungea, mânca singur, în bucătărie. L-am întrebat pe tata odată de ce dracu’ au dispărut timpurile alea, cum de-a fost posibil să fie distrusă toată intelectualitatea noastră? Băiete, ţine minte, mi-a zis, în momentele importante, neamul românesc nu e atent! Eu am fost, la 5 ani ştiam 60 de poezii…”

Eu mi-l amintesc azi, când uneori ne mai vedem printr-un studio al TVR (ultima dată am comentat România – Grecia, la finele lui 2011, iar în pauză am mâncat pizza, comandată de Dudu Furdui) sau pe la cafeneaua Ambiance, de lângă Sala Floreasca, la prietenul comun Koya, un sârb fantastic, că scria în „Flacăra” lui Păunescu. Şi că avea plete şi că mi-era frică atunci când ieşea pe teren, contra Craiovei, în fruntea şirului alb-roşu dinamovist. Tot bârlădean şi eu, prin locul de naştere, schimb subiectul. „Da, cultura mi-am făcut-o şi la Şcoala de la Mogoşoaia, Fănuş era naşul meu… Dar şi Preda, Băieşu, Mazilu erau acolo. Doctorul Conţi Bărbulescu m-a introdus acolo, la Baia Centrală ori la Berlin, restaurantul unde găseam bere Radeberger, la 4 lei cincizeci. Se strângeau toţi, Sile Dinicu, Colea Răutu, Dinică, cu Zaharia Stancu, cu generalul Buzea, cu Cheran, care acolo şi-a cunoscut soţia, pe Sânziana Pop…”

Pauză. Mă uit acum la cel de atunci. Cine eşti, Mister? Acum, ieri, alaltăieri, am băut fiecare câte o cafea la mese separate. El, cu sârbul, „fratele” lui. Eu, cu Florin, „fratele” meu. Între noi, Prinţi, lupoaica lui, frumoasă şi cuminte.

E scris oblic, sus în stânga şi, reconstituind, e scrisul unui băiat de 12 ani, foarte timid. Cartea o cumpărasem de la librăria Lumina de pe Dorobanţi, e şi azi, lângă biserică şi vizavi de liceul Caragiale.

Am crescut cu acea carte şi cu povestea magnifică a Ripensiei lui Dobay. Îl chema de fapt Istvan, era ungur, ca şi Petschowski. Ţin minte cum povestea că rămăsese orfan de tată, în 1916 (avea 7 ani!) şi cum, cu bunica, cu mama şi cu fratele mai mare, Ernest se mutaseră din Caransebeş în „Fabruck”, cartierul de fabrici al Timişoarei.

În 1944, pe 7 aprilie, eram de tură în redacţia „Orei”, acolo am aflat de moartea „Calului”. Am făcut o ştire, pe coloană, iar seara, acasă, i-am spus lui taică-meu. „Păi ai cartea lui, mi-a zis, nu ţi-am luat-o eu când erai mic?! Toată ziua erai cu ea…” „Nu, tată, eu ţi-am cumpărat-o ţie, dar aşa e, era cartea mea preferată.” Apoi am schimbat subiectul.

Dobay. I se spusese „Calul” pentru că lăsa impresia că alerga în galop, iute şi puternic. La primul titlu al Ripensiei, în 1933, marcase 16 goluri în 14 meciuri! Fusese selecţionat şi pentru campionatul mondial din Uruguay, în ’30, dar Octav Luchide, şeful fotbalului românesc, considerase că-i prea tânăr şi nu-l urcase pe Conte Verde. Trăsese însă mai tare pentru Ripensia lui, zece ani încheiaţi. 130 de goluri în 160 de meciuri, iar la naţională marcase 20 în 41 de jocuri.

În 1933 se născuse taică-meu şi mereu am ştiut că, atunci, Ripensia era campioana. (Eu, în ’67, eram sub zodia Rapidului. Dar asta n-a prea contat…) Învăţasem pe de rost tot ce povestea Dobay. Despre plonjoanele portarilor Zombory şi Pavlovici, de „fachirul Kotormany”, de extrema cât un fulg, Bindea, de Bürger, de Deheleanu, de Nicolae Kovacs, de „vârful” Ciolac, de Schwartz şi Beke. Dar mai ales de povestea cu maimuţa. Se pomenea, cică, în epocă, de şutul lui Dobay, care trăznea de acolo, de pe extrema stângă. Şi care ar fi omorât o maimuţă, pusă între buturi să apere, miză a unui pariu excentric. În realitate episodul n-a existat, dar Dobay a dus cu el, toată viaţa, legenda. Ceea ce s-a petrecut însă a fost un gol marcat contra Juventusului la Bucureşti, când mingea, izbită crunt, a rupt plasa porţii. Întâmplarea e povestită, ca să închidem cercul, de un mare arădean, Coloman Braun – Bogdan, zis şi Cibi-baci, pe teren atunci, ca jucător al Juventusului.

În ’34, la Mondialul din Italia, a deschis scorul la Trieste, în celebra partidă cu Cehoslovacia, viitoarea finalistă. Un colos, pe nume Planicka, era în poarta cehilor. După 10 minute însă Dobay îl doborâse. Se zice că Planicka era cel mai bun portar din lume. Până la urmă cehii ne-au întors, puc în minutul 50 şi Nejdely, în 67. La Mondialul următor, în ’38, Dobay avea să marcheze în ambele meciuri cu Cuba, 3-3 şi 1-2, la rejucare.

Aşa a fost Dobay şi aşa legenda lui. Patru titluri (’33, ’35, ’36, ’38), două Cupe (’34 şi ’36), de 4 ori golgheter al ţării, de 3 ori consecutiv. În dubla cu AC Milan (3-0 la Timişoara, gol Dobay şi 1-3 la Milano), „Gazzetta dello Sport” îl vede drept cel mai bun fotbalist de pe teren. Iar Italia era dublă campioană mondială!

În fine, în 12 iunie 1939, cu 3 luni înaintea începerii celui de-al doilea război mondial, pe ANEF, cu 40.000 de oameni în tribune, campioana lumii, Italia învinge cu 1-0 România. Iată formaţiile, mai emoţionante decât orice poveste. Italia: Olivieri – Toni – Rava; Depetrini – Andreolo – Locatelli; Biavatti – Perazzola – Piola – Giuseppe Meazza – Colanssi. România: Pavlovici – Lengheriu – Slivăţ; Vintilă – Juhasz – Lupaş – Orza – Renter – Baratky – Bodola – Dobay. A marcat Colanssi (’23), dar Bodola a avut o bară. Vintilă a fost cel mai bun de pe teren. Nea Vanea Chirilă mi-a spus odată că acel atac a fost cel mai bun din toată istoria fotbalului nostru. La 29 de ani însă, pentru Dobay avea să fie ultimul joc sub tricolor, se adunau norii negri, vorba lui…

E totuşi mai, e cald afară, în caz că nu iese întâlnirea, mai avem două subiecte pregătite, unul cu viaţa şi opera lui Cornel Dinu, fabulos în poveste şi replici, celălalt cu retragerea lui Hagi, aproape mistică, dar am zis hai să nu ieşim la debut cu o retragere, fie ea şi a lui Gică…

Pe scurt, ne-nţelegem. Aterizez într-o miercuri pe Schiphol, taxi, cu un Mercedes condus de un turc care n-a coborât sub 150 la oră până la hotel. Avioane, cu zecile, trec razant peste şoselele suspendate, e zgomot, dar e încântător. La recepţie, Cristi lăsase vorbă că vin, de altfel în 10 minute ajunge şi el. În semilumina barului mă zăreşte şi, ca doi olteni parţiali (el pe jumătate, eu, ca la rugby, pe trei sferturi), ne salutăm sobri şi naţionalişti.

A urmat o seară minunată în Amsterdam, mai întâi la stadion, unde am fost fotoreporterul „Life Sport” – am uitat să vă spun, aşa s-a numit, în cele din urmă, revista –, dar şi invitatul căpitanului într-un vestiar în care se simte nu doar parfumul lui Danny Blind, ci şi fumul de ţigară de-acum trei decenii al lui Pişti Covaci… Şi nu e doar o vorbă. La un moment dat ne salută cineva, pe româneşte. Îl cheamă Bobby Harbst şi i-a fost secund, pe vremuri, lui Covaci, zice Cristi. Are vreo 70 de ani şi nu înjură decât în maghiară, Pişti Covaci (sau, dacă vreţi, Kovacs…) i-a zis că în română sună rău şi nu-i poate traduce, oricum, totul…

Stadionul e copleşitor, sala trofeelor e mai mare ca Antipa al nostru, din Piaţa Victoriei. Au până şi aparatul de radio la care s-a ascultat acum vreo sută de ani primul meci al Ajax-ului. Culoar. Lung, lung, tapetat cu poze, Kluivert se îmbrăţişează cu Finidi, după finala câştigată cu Milan, în ’95, Pişti Covaci alături de Crujff şi de trofeul Cupei Campionilor din ’73, de la Belgrad, 1-0 cu Juventus, gol Rep… A doua Cupă a Campionilor, a lui nea Pişti, zice Cristi, hai mai bine să ieşim, zice, nu terminăm până mâine. Ieşim. O mulţime nesfârşită de puşti blonzi, albicioşi, zvelţi ori dolofani, „sunt grupele de copii”, se reped la Cristi să-l atingă, să dea mâna.

Şi totuşi ieşim. În centru, lângă catedrală, mâncăm prăjituri. Câte două fiecare. „Astea, pizza şi cartofi prăjiţi, dă-mi! Dar n-am voie cât vreau!”. Cristi e un copil. E un copil?! Victor Becali îmi spusese la plecare că toate marile cluburi ale lumii îl vor, de la Real la Inter. Cum să fie copil?! Cristi surâde, eu mă gândesc că ghiceşte ce-mi trece prin cap. Şi totuşi e 2 mai, e ziua Reginei, cine ştie ce va fi peste 10 ani, azi sunt aici, e frumos. Îmi povesteşte de Craiova, de Reşiţa, de moartea tatălui său, Mircea, campion cu Ştiinţa în ’74.

„Cel mai frumos moment al vieţii mele? În toate clipele pe care le-am trăit alături de tata. Acum ştiu că, acolo unde e, nu l-am făcut de ruşine”, că a învăţat multe fiind singur, că-i datorează multe lui Balaci, lui Sdrobiş, lui Jenei, care l-a adus la naţională, „Ilie era prieten cu tata, lui îi datorez plecarea la Ajax”, e soare afară, Cristi îşi pune ochelarii şi simt că nu surâde. Spune că e nedespărţit de Victor Becali, că-n primele 10 zile la Amsterdam a dormit cu el în cameră, aveam 19 ani şi o lună, era greu. „Tata m-a influenţat însă cel mai mult în viaţă. Cât a trăit. Nu m-a dus la fotbal cu forţa, deşi el a fost cu adevărat fotbalist. Nu m-a obligat cu nimic, ba chiar a insistat să mă ţin de carte. Mult timp am făcut şi şcoală şi fotbal la acelaşi nivel, iar tata nu m-a certat decât când aveam vreun insucces la şcoală, nu la fotbal.”

Insist cu Ajax. „Ajax… Mă sperie timpul, acum 3 ani eram nimeni, azi valorez 25 de milioane de dolari şi sunt căpitanul echipei naţionale. Parcă n-aş trăi eu propria mea viaţă. Dar o trăiesc, nu?”
Când scriu, acum, în 2012, vorbele rostite şi tipărite atunci în revistă, zâmbesc eu. E două noaptea, e viscol în Bucureşti şi Chivu e de 5 ani la Inter Milano, după trei titluri cu Ajax, o cupă a Italiei cu Roma, alte trei titluri cu Inter, o cupă a Italiei şi titular pe tot parcursul traseului încununat cu Champions League, în 2010, lucru unic în istoria fotbaliştilor români.

„Dar o trăiesc, nu? Ştii, când Wouters m-a chemat, pe la mijlocul reprizei a doua, în primul meci aici, şi mi-a zis că a cerut schimbarea, să intru în centrul apărării şi să joc ce ştiu eu, mi-au dat lacrimile. Altă indicaţie nu mi-a dat. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi ţin minte că au început să-mi tremure picioarele. Prima pasă am dat-o la portar, dar n-am greşit nimic. Nimic n-am greşit.”

Seara, când traversam piaţa mare, îndreptându-ne spre cheiul Amstel-ului, el mă întreba de revistă, apoi brusc mi-a zis că e singurul fotbalist de la noi care a ajuns să joace pentru echipa pe care a iubit-o de mic. „Nu împlinisem 7 ani când mama mi-a cusut Ajax pe un tricou… Ştii, uneori, noaptea, mă gândesc dacă nu-s ca-n povestea aia cu un mare învăţat care inventase o sferă, o minge uriaşă capabilă să se mişte singură. Regina a aflat şi l-a chemat la palat, să-şi prezinte invenţia, iar el s-a speriat. Panicat, a chemat un puşti şi l-a rugat să intre în sferă şi s-o mişte la semnalul lui, în caz că nu-i ţine formula. A doua zi, în faţa Curţii, maestrul a rostit formula, iar mingea s-a mişcat! Şi totuşi învăţatul a refuzat premiul şi a plecat cu capul jos…

Deci: e 9 septembrie, peste câteva zile încep cursurile la Universitatea chiar Craiova, e cald şi tata se întâlneşte iar cu prietenii lui, cu Popa, inginer, ca şi el, dar fost aviator şi cu Ricu, omorât după Revoluţie, în Algeria, de un commando fundamentalist, pus să îngenuncheze în faţa autobuzului cu care venea de pe şantier (era inginer petrolist sau geolog, parcă) şi împuşcat în cap. Şi aruncat în şanţ.

Suntem patru când coborâm treptele în Ştefan cel Mare, dar ocolim arena mare, a lui Dinamo, pentru că Securitatea îi construise Victoriei un stadion în miniatură în spate, spre velodrom. Se dăduse ordin de către generalul Nuţă, adjunct al ministrului Postelnicu şi şef al Miliţiei pe ţară şi de către colonelul Marin Bărbulescu şi, într-o săptămână, stadionul celor de la Progresul (tribunele plus o peluză) devenise al Victoriei.

Ce vremuri! Generalul Constantin Nuţă, cel doborât la Revoluţie cu elicopterul (se pare asasinat comandat de generalul Militaru) şi colonelul Bărbulescu, zis şi nea Mărin, şeful Miliţiei Capitalei. Şi noi patru, alături de vreo două mii de olteni veniţi să-şi apere echipa.

Cine era însă Victoria? Înfiinţată în 1949 de către „organele noastre de Securitate”, vorba lui Marin Preda, avea să fie un fel de Dinamo B, un soi de râmă a ligilor inferioare, până în ’85, când cuplul ofiţeresc de care am amintit o împinge în „A”, cu scopul de a mai crea o frână Stelei, dar mai ales de a învârti jocurile lui Dinamo şi, încă şi mai ales, de a face bani. Mulţi bani, Căci ăsta a fost farmecul Miliţiei şi al Securităţii: au experimentat capitalismul de cumetrie încă înainte de a fi căzut comunismul de caterincă.

Meciul însă n-a fost o caterincă. Victoria, la care jucau foştii dinamovişti ai generaţiei „Liverpool ’84”, Moraru, Al. Nicolae, Custov, Ţălnar, Augustin, Orac, dar şi Zare, Coraş ori Ţâră, fostul idol al Giuleştinei, Victoria, zic, ne-a furat cum nu se poate descrie. La un moment dat, galeria Craiovei n-a mai suportat şi a început să rupă gradene. Victoria, echipa unde unuia, Szekely, adus de la Jiul, parcă, i se zicea Dan Daniel (?), ca să nu supere ideologic – ne luptam cu ungurii prin presă atunci –, Victoria n-avea galerie. Avea trupe de Securitate, militari în termen, aduşi organizat şi pe rânduri la meci, dotaţi cu steguleţe bleu şi cu voci sacadate: Vic-to-ria! Vic-to-ria! Li se răspundea, nu ştiu de ce, „Bro-mu-ră! Bro-mu-ră!”.

Degeaba era Coraş „gheata de argint” a Europei (Mateuţ, de vizavi, era „de aur”!). Cârţu, proaspăt antrenor, le ghicise jocul. (De altfel în toamna aia le-a bătut pe toate trei, pe Victoria şi Steaua la Bucureşti şi pe Dinamo, a lui Lucescu, la Craiova.) Arbitrul era unu’ Rotărescu, de la Iaşi, despre care, după toată gama de hoţii pe care le experimentase în epocă pentru Dinamo, Victoria şi Flacăra Moreni, am aflat că a ieşit de pe teren plângând. Ne-a povestit-o preşedintele Victoriei, Dumitru Dragomir, pe vremea când eram tineri ziarişti la „Sportul românesc”, prin ’95. Cică „Nea Mitică, dom’ preşedinte, omoară-mă, fă-mi ce vrei, da’ n-am avut ce să le mai fac!”

Aşa e. Le dăduse „victorienilor”, cum le zicea Dan Claudiu Tănăsescu în „Săptămâna”, totul. Penalty-uri, ratate, toate faulturile, toate cornerele şi „liberele” inexistente. Craiova nu avea voie să atace, era ofsaid cum trecea de centru. Şi totuşi, condusă impecabil de Gică Popescu, Ştiinţa a declanşat un contraatac din propria treime şi Ştefan Stoica l-a executat pe Moraru: 0-1. Nea Mitică nu i-a făcut nimic ăluia, oltenii s-au potolit în tribune, dar asta după ce fostul ministru de Externe, Ştefan Andrei, prezent la meci cu Adrian Păunescu, a coborât la cabine, speriindu-i pe generalii Victoriei cu informaţia că la Craiova lumea a ieşit în stradă de indignare…

…La radio am dat şi eu drumul acum. E trei dimineaţa şi din cutia metalică îmi acompaniază scrisul cei patru Beatles, care susţin că a fost noaptea unei zile grele. A fost? Scriu că a fost. Am 44 de ani. Totuşi.

…Suntem tot pe stadion şi tata mi-l arată pe cel cu numărul 7 pe spate. „E Crişan. E extrema noastră dreaptă, urmăreşte-l.”

…Dintre toţi, doar el. Dintre toţi doar cu el n-am vorbit niciodată, nu l-am privit în ochi, n-am dat mâna, n-am putut să-i spun vreodată pe câte tricouri albe mi-am scris în copilărie, pe spate, cu carioca albastră, cu pixul, cu orice, numărul 7. Al lui, dar şi al meu. Eu urma să fiu ceea ce el era.

Acum mă gândesc că, bizară întâmplare, pe cel pe care l-am iubit cel mai mult nu l-am cunoscut fără acel 7 de pe spate. Da, din toată Maxima, doar pe el nu. Acum. Atunci. Acum.

În ianuarie 2010 i-am strâns pe toţi care mai sunt la restaurantul lui Barză, mă întorsesem din Kuwait, unde filmasem pentru filmul lui Balaci şi îl lăsasem pe Ilie alături de Aurică Ţicleanu şi de Ghiţă Geolgău. Am stat o zi întreagă la filmări acolo, a venit şi „Magistrul”, profesorul Stroe adică, preşedintele lor o viaţă. Am vorbit despre Zoli şi am „tras” pentru două filme, al lui Ilie şi al lor, al Maximei. Atunci am realizat că Zoli din poveştile lor era cel din amintirile mele. Şi că pe toţi viaţa ne adusese, acum şi în alte dăţi, într-un fel, faţă în faţă. Nu şi cu el, nu şi pe el.

Da. Cu Lung şi cu Boldici am stat nu o dată la cafea, doar m-am salutat însă cu Negrilă. Cu Nae Tilihoi şi cu Ştefănescu am făcut emisiuni şi, deseori, discuţii lungi. Cu Nae Ungureanu, rareori, am stat de vorbă. Cu Aurică Ţicleanu, cu Beldeanu îndrăznesc să cred că-s prieten bun, ce să mai spun de Ilie; apoi la fel cu Donose, zis „Pele alb”, cu Irimescu, Cămătaru, Cârţu, ce să mai zic de Ghiţă Geolgău.

Lipseşte Crişan. N-am avut ocazia, timpul şi viaţa să-l cunosc pe cel pe care l-am purtat în suflet cel mai adânc. Am scris o singură dată despre el, în ziua în care a murit. Am făcut coperta ProSportului din 15 octombrie 2003, prima după noaptea în care s-a stins.

O lumânare prelungă şi chipul său transfigurat pe patul de spital, amărât, strigând la Cămătaru să-i paseze, pasează, fratele meu, pasează, atunci când, în meciul cu Benfica, la 1-0 pentru noi, Cami a scăpat singur şi a ratat, iar Zoli, liber în dreapta, ca întotdeauna, a continuat să strige la el, sunt aici, frate, sunt liber aici, fratele meu, sunt aici, sunt aici… Acestea au fost şi ultimele lui cuvinte; „mor, Robert!”, i-a mai spus băiatului său şi a plecat.

Am scris în ProSport atunci, am plâns. Avea 48 de ani şi refuzase viaţa. Refuzase amputarea piciorului, vorba lui TRU „S-a oprit vuietul lumii. Ca să se audă mai bine glasul stins al copilului din pat. Zoli a spus << NU!>> şi n-a mai trăit mult. N-a vrut să plece însă fără piciorul cu care a dat aşa de bine în minge şi în viaţă.” Da, TRU, viaţa lui a fost trăită pentru noi şi a trecut pe lângă noi. Cu o carte în mână şi cu mingea la picior.

Ilie şi Aurică mi-au spus, în nişte nopţi, cum Zoli era singurul dintre ei care citea clasici şi poezie. Că ştia 5 limbi, că vorbea la Universitate, ca un profesor. Că era cel mai inteligent, mai curat şi mai aprins dintre toţi, el, ungurul coborât din Maramureş…

Zoli. El centrase la primul gol văzut de mine pe un stadion, în acel meci România – Scoţia din iunie ’75, pentru „capul” lui Dudu… Neliniştit, scria TRU, Zoli era singurul clovn într-o echipă perfect liniştită ori perfect furibundă, egală, când adversarul o cerea.

…La bara lui Zoli, din acel meci cu Benfica, tata a căzut secerat – infarct! La acea bară s-a terminat şi Craiova Maxima şi deceniul de glorie al lui Zoli, cel care a îngenuncheat Spania, pe Santiago Bernabeu, marcând printre picioarele lui Irribar…

Cursele lui, lipit de tuşă, penalty-urile scoase, „zici că l-a omorât, nu se mai ridică”, râdea tata, prietenia nedezminţită cu Balaci, colegi de cameră o viaţă, mâna întinsă de Ilie, cât a fost viaţă. Şi cât – destin.

…Pe Robert, fiul lui, l-am angajat la „Ediţie specială”, cu Adrian Mititelu. Robert desena modă, pantofi de regulă. Era timid şi pasionat. Era taică-său, de fapt.

Azi nu mai ştiu de el, de tricourile cu „7” pe spate, de sanatoriul de la Leamna, unde s-a sfârşit, de bara din primăvara aceea, de cursa lui Cami, de strigătul lui, sunt aici, frate, sunt aici. Nu mai ştiu de durere. Nu mai pot. Opresc radioul. Sunt pe stadion, avem locuri, alt radio se deschide, lângă mine. Nea Costică Popescu (de unde ştiu – atunci – cum îl cheamă?) îi strigă pe rând după numere şi ei ies în iarbă, în şir. Tribunele explodează. „Cu numărul 1 – Lung, cu numărul 2 – Negrilă, cu…”

Aşa că, din zecile de poveşti despre Ilie şi Craiova lui Maxima, am să aleg, cu greu, doar pe cea în care s-a tras cortina peste cea mai electrizantă cursă, de-a lungul şi de-a latul vieţii celui mai mare fotbalist român.

Ştiu şi cum, copil fiind, a scris într-o compunere, în generală, că visul lui e să ajungă fotbalist şi să-i strecoare mingea printre picioare lui Dobrin („eu voi fi cel mai bun, tovarăşa!”), cum a bătut campioana lumii, Italia, cum s-a distrat cu Gentile atunci, iar altă dată cu Trésor, Passarella, Tigana, Antognoni, Brehme, Briegel, Lee şi încă mulţi alţii pe care azi îi vedem în retrospectivele ESPN sau Eurosport la capitolul „The best players in history”.

Ilie a fost peste ei, peste toţi. Acum câteva zile, de Crăciun, a declarat că pentru 2012 îşi doreşte cel mai mult ca Universitatea Craiova să revină la viaţă. Deşi vai, avusese dreptate când îmi declarase, în film, „Craiova s-a născut şi a murit odată cu mine!”. Ilie are, cred, puterea magnetică, telepatică, nu ştiu, de a întoarce destinul când e vorba de Craiova. Măcar ca o lege a compensaţiei faţă de destinul lui în tricoul alb-albastru cu numărul 8.

Aşadar, începutul sfârşitului. E 21 februarie ’84, Ilie are 27 de ani, Craiova e dincolo de Maxima, la apogeu, dar în debut de retur, are meci la Baia Mare. Adversar direct îi e Arezanov, deşi niciodată, nicăieri, niciunde Ilie n-a avut parte doar de un adversar. Jocul curge pe mâna Ştiinţei, Ilie oferă pe tavă minge după minge acolo, în faţă, unde Cârţu şi Cămătaru ratează cu nonşalanţă.

„M-am gândit că-s blat, la un moment dat, zice Ilie, trăgând lung din ţigară, pe canapeaua din livingul său somptuos. Suntem în Kuweit City, e 8 ianuarie 2010, ora 4 dimineaţa. Vorbim, cu reflectorul camerei de luat vederi în ochi, de vreo 7 ore. „Nu-s obosit, Marius. Mai ales când ajung la episodul ăsta.”

Ascult. Istoria. Istoriile. „Simt că nu mă înţeleg cu ei, acolo se întâmplă ceva care nu-mi place şi cer schimbarea. OK, vine răspunsul de pe bancă, mai stai puţin, până se încălzeşte rezerva…” Rezervă e Adrian Popescu, nici nu mai e aşa tânăr, face 24 de ani, dar nu are cum pătrunde într-o echipă în care deseori Crişan, Cârţu sau Irimescu sunt pe bancă, ori Geolgău, ori Beldeanu, nu pot juca toţi, deşi toţi sunt geniali. Şi Adrian trece la încălzire.

Sprint, stop. Sprint. Stop. În teren, Ilie pleacă şi el într-un sprint, apoi fenta celebră, spre dreapta, Arezanov alunecă şi cade. Ilie alege un „exterior” spre Cami, dar Cămătaru se desprinde greu, nu e atent şi pierde startul. Ilie se mai uită o dată spre bancă. Ce mult se încălzeşte şi băiatul ăsta! În fine, hai, atent la joc… Balaci îşi mai asumă o acţiune, terenul e greu, e spre primăvara lui ’84, toată iarna ninsese zdravăn în Maramureş, mingile vin toate spre el, aşa a fost dintotdeauna, uite, Cami e tot izolat acolo, deşi e mare, e cât Dealul Florilor de aici, prelungit spre cer, ce cer alb, alb cu albastru, aşa e şi la noi, la Bistreţ, pe baltă, la Dunăre, uite, nordul e, câteodată, ca sudul, ce greu se încălzeşte Adi Popescu…

Şi, dintr-o dată, sfârşitul. Arezanov îl atacă pe piciorul stâng, dur, crunt, rău. Nu uitase umilinţa de mai devreme şi, în fond, era Balaci, cel mai şi cel mai… Stai să vezi tu, oltene… Olteanul s-a prăbuşit, presimţind ce va fi. Tricoul s-a înnegrit în noroi, părul blond s-a năclăit imediat. Căzut, a mai apucat să vadă că Adi era pregătit pentru schimbare. „Cinci minute s-a încălzit. Dacă era gata cu o jumătate de minut mai devreme…” Ruptură de ligamente. Şi peste câteva luni începea Euro ’84, singurul turneu final la care Ilie se calificase cu naţionala. Naţionala pe care o conducea de la 17 ani, când debutase, cu Franţa, pe Parc des Princes.

Ilie mai crede, încă speră. Genunchiul se reface greu, dar se reface. Cu câteva săptămâni înainte de plecarea spre Franţa, forţează şi joacă. Cu un bandaj alb pe genunchiul stâng, ca o presimţire neagră… Mircea Lucescu strânge lotul la Hotel Bucureşti, după un stagiu comun lung. Mâine va anunţa trupa care merge la Euro. Azi îi lasă să-şi cheme nevestele, logodnicele în cameră. Sunt liberi să facă ce vor. Mâine dimineaţă, Rică Răducanu va bate la uşa celor care fac deplasarea în Italia pentru ultimul stagiu, apoi spre Franţa… Mâine vor şti. Mâine.

…E 6 dimineaţa. În camera lor de hotel, Dana şi Ilie Balaci se strâng în braţe. „Dormi? Nu.” „Să fim atenţi, când va trece Rică, să auzim…” „Stai liniştită. Dacă e să mă ia, nu mă lasă aici doar pentru că n-am auzit paşii şi bătaia lui Rică în uşă. Dar nu va bate nimeni.” Paşii i-au auzit. Şi bătăile, în câteva uşi de pe culoar. A plecat apoi, aproape plângând, spre Craiova.

Suntem aşadar în 1971 când, după 3 ani de împărţit vestiarul cu Dobrin, Pigulea, Ion Barbu, Remus Vlad ori Jercan, tânărul Halagian preia pe FC Argeş, ca antrenor principal. Fostul lor coleg le e şef acum. Are 32 de ani şi ambiţie. Peste câteva luni, în vara lui ’72, FC Argeş obţine primul titlu din istorie, Halagian cucereşte prin fermitate şi carismă tot ţinutul de la capătul autostrăzii, dar mai ales partidul şi pe secretarii săi mai mult sau mai puţin generali. Cu ajutorul unuia dintre ei, celebrul şi funestul Ion Dincă – „Teleagă”, reuşeşte să-l întoarcă de la Craiova pe Dobrin, acolo unde îl aduseseră eforturile foarte tânărului poet Adrian Păunescu, dar mai ales nemulţumirile, de statut şi financiare, ale Gâscanului.

În fine, ei sunt eroii şi celui de-al doilea titlu (şi ultimul până în prezent), în 1979, după poate cel mai celebru meci din istoria fotbalului românesc, acel Dinamo – FC Argeş 3-4, ales de soartă să se joace în chiar ultima etapă a campionatului. Am văzut meciul şi în ziua aceea am încasat singura bătaie din viaţa mea, de la profesorul de lucru manual (ce penibil!), care era nemulţumit că întârziasem cu nişte sticle de Pepsi la un joc între şcoala noastră şi liceul care azi se numeşte „Jean Monnet”. Eu eram căpitanul echipei de la „generală 15”, undeva pe Dorobanţi, în spatele bisericii de vizavi de Caragiale. Liceul. Trebuia să aduc nişte sticle de Pepsi de la maşină şi boul acela m-a plesnit că întârziasem cu ele la teren (fusese coadă, evident). Am câştigat meciul nostru şi apoi am văzut Dinamo – FC Argeş, mai mult atent să-i povestesc lui taică-meu ce îmi făcuse cretinul. (A doua zi tata l-a aşteptat pe individ şi – verbal, desigur – l-a călcat în picioare pe imbecil, spre liniştita mea prezenţă.)

Într-o seară, după 30 de ani, când eram director la UTA şi Halagian venise observator la Arad, am refăcut filmul acelei zile teribile, pentru Dobrin în special, dar şi pentru antrenorul de 40 de ani neîmpliniţi, care locuia gard în gard cu „Parcul Sportiv Dinamo” şi care insistase o săptămână întreagă pe lângă secretarul judeţenei PCR Argeş să fie de acord să-l reprimească pe Dobrin la echipă. Gâscanul fusese suspendat de club pentru încă una din nenumăratele lui ieşiri în decor, dar Halagian ştia că fără geniul lui n-au nicio şansă. Era ultima etapă, iar Dinamo avea nevoie de o victorie, acasă, să ia titlul. La Snagov, generalii din M.I. pregătiseră masa festivă, nevestele dinamoviştilor, toate gătite-prună, în alb şi roşu, cu cocuri impunătoare ori cu părul pe moaţe, îşi aşteptau soţii triumfători şi primele, strânse în jurul televizoarelor alb-negru din sala de protocol.

Am revăzut, cred, de 50 de ori rezumatul meciului, la „Replay”, în Studioul 12 din TVR. E fabulos, inclusiv povestea lui Halagian, de la Arad, din noaptea lui 2008, când am aflat ce i-a spus Dobrin cu adevărat arbitrului Otto Anderco, din Satu Mare, care la 3-3 nu fluiera sfârşitul în speranţa că Dinamo…

În fine, să spun că Halagian are, urmare a unui accident din copilărie, un deget retezat, de la mâna dreaptă. În euforia succesului de după, când Dobrin jubila alături de Speriatu, Cristian, Stancu, Cârstea, Bărbulescu, Toma, Moiceanu, Doru Nicolae ori Radu II, Halagian i-a strâns şi le-a spus să nu uite de antrenamentul de a doua zi, de la ora 17. Şi le-a arătat mâna cu degetele întinse. „Nea Florine, ne păcăleşti, că una ne zici şi alta ne arăţi, a zis Gicu. E la 5 ori la 4 şi jumătate?!…” Nu era, desigur, niciun antrenament. Erau palmele cu care acum îi îmbrăţişa, trăgându-i la piept pe toţi…

Halagian face 73 de ani peste câteva săptămâni. După Dobrin, el e, de fapt, FC Argeş. E drept că în 1992 a luat încă un titlu, cu Dinamo, ca să închidă cercul destinului. Spune că atunci a plecat cu o selecţionată a României în India şi că, proaspăt laureat, era deranjat de discuţiile cum că „fusul orar” va fi cel mai greu adversar al băieţilor. „N-aveţi, mă, ascultaţi-mă pe mine, nicio treabă cu fusul orar, ce dacă sunt 10 ore diferenţă?! E simplu, tată, şi la ei e ca la noi: când e ziuă, joci, te antrenezi, când e noapte, dormi! Ce mare şmecherie?!”

Ce era însă Progresul? Progresul, zicea tata, oarecum superficial, era echipa „frizerilor”. O ironie, desigur, însă benignă. Ironie totuşi. Adică o echipă mică, nu erau ca ăilalţi, ăia cu armata, cu Secu’, iar Rapiduleţu’ era istoria fotbalului, diminutivată şi abordabilă. Din perspectiva Craiovei, pe care o aveam noi, Progresul era o libertate.

Progresul nu fura, n-avea pile, nu îţi lua jucătorii, nu te bruia cu galeria, cu organele, cu trecutul şi, deseori, nici cu prezentul. Era o echipă cu care puteai spera, puteai juca, ceea ce era mult pe atunci.

Mai târziu, făcând liceul la Lazăr, adică în cartierul ei, m-am bucurat să ştiu că era şi echipa scriitorilor (Marin Preda, locatar al Cotrocenilor, o simpatiza), a multor actori, a cântăreţilor. A celor neînregimentaţi, unii prizonieri nu doar ai unui cartier select, ci şi ai unui trecut misterios.

Cine era Progresul deci, echipă căreia Partidul Comunist îi lipise, cu cratima de rigoare, şi titulatura de Vulcan, uzina care-i fusese repartizată să o suporte? La început, povestea sună aşa. E vorba de un studiu în albastru, ca un cer senin de aprilie. Pe 4.4.1944 (atenţie pasionaţilor de numerologie), când aviaţia Statelor Unite punea la pământ o mare parte a Bucureştilor, în special nordul, scăpând de bateriile antiaeriene de la Otopeni (una dintre ele instalată în curte la mamaie şi condusă de nişte ofiţeri din Wehrmacht care-i ofereau maică-mii ciocolata din raţia lor, mama avea 8 ani) şi aruncându-se asupra câmpurilor cu petrol ale Ploieştiului, ei bine, în acea zi, doi funcţionari ai BNR, Pop şi Pătraşcu, fac un gest. De teamă ca nu cumva arhiva BNR şi tiparniţa de bani să fie distruse de bombardamente, Traian Pătraşcu şi Nicolae Pop iau iniţiativa şi mută totul la Govora şi Răşinari, în munţi. Tot ei, împreună cu o mână de tipografi, de Ziua Regelui, în 10 mai 1944, înfiinţează BNR Bucureşti, o echipă de fotbal într-un moment în care ţara era în flăcări, cu frontul de Est prăbuşit şi cu sovieticii aproape de graniţe. Şi totuşi, fotbal.

Până în 1948 ăsta-i numele – BNR. După aceea, pe timp de pace şi de comunism, taică-meu îi zicea Progresul Finanţe-Bănci, deci pentru el notorietatea echipei venea din anii ’54-’57, când echipa avea acest nume. Eu o ştiu de Progresul – Vulcan, aşa cum i s-a zis din ’77 până în ’88.

În fine, Progresul e echipa unei singure iubiri, a unei singure culori, în degrade şi a unui singur trofeu: Cupa României din 1960. Atunci, în iulie, Dej se pregătea de al 3-lea Congres al PMR, ţara îl aştepta pe Hruşciov, secretarul general al PCUS ca invitat special. De aceea, Dinamo Obor – Progresul, prima finală interbucureşteană din 1941, când fusese un Rapid – Unirea Tricolor 4-3, cu Baratky între marcatori, se anunţa în umbra Congresului III. Aşa că, anunţată iniţial pe „23 August”, finala se va juca pe Republicii, stadionul cel mare fiind păstrat pentru manifestările politice.
În 1958, Progresul pierduse prima finală din istorie, 0-1 cu Ştiinţa Timişoara, deşi cu 10 zile înainte, în campionat, fusese un incredibil Progresul – Ştiinţa 7-0. În ’59 mai prinsese o semifinală, 1-2 cu Baia Mare, în ’60, în fine, trofeul. A fost un 2-0 cu Oborul lui Titi Teaşcă, goluri Oaidă şi Soare. Tot cu Mândru în poartă, cu Karikaş, Mafteuţă, Smărăndescu, dar fără Ozon, omul cu 4 finale pierdute…

Meciul, cu 25.000 de oameni în tribune, a fost palid şi lumea a început să plece cu mult înainte de sfârşit. Ziarul „Sportul popular” a luat însă foc: „Echipele n-au corespuns din punct de vedere al educaţiei cetăţeneşti şi moralei, cât şi al disciplinei sportive. La terminarea jocului, fotbaliştii păreau plicitisiţi, lăsau impresia că festivitatea de decernare nu-i interesa câtuşi de puţin. S-a ajuns până acolo încât fotografii le-au făcut semn să se alinieze, dar ei au continuat să stea cu mâinile în şold sau sub maiouri. La predarea Cupei, jucătorii Progresului, crezându-se spirituali, şi-au permis, dispreţuind publicul, să facă fel de fel de exhibiţii, având o atitudine de destrăbălare bulevardistă.”

De fapt, băieţii erau rupţi, în acea zi de 3 iulie 1960, la ora 17 şi 45, când a început jocul, cerul ardea. Canicula făcea ca aerul să pară, în ziua singurului trofeu din istoria echipei, ca în orele acelui 4 aprilie 1944, când aviaţia Statelor Unite…